Senzatii tari cu Barbă-Albastră

Miercuri seară am fost la concert, la ultimul dintre cele 3 concerte ale lui Pierre Boulez din acest sezon. Nu cunosc nici-una din compoziţiile lui, dar am auzit odată Muzica Apelor dirijată de el şi mi-a plăcut f mult (era foarte lentă şi îngrozitor de maiestuoasă) şi apoi ştiam că a fost prieten cu John Cage, aşa că m-am gîndit că trebuie să-l vedem. Omul are 83 de ani şi a tot venit la Bruxelles: întîi pentru un concert în toamnă, apoi ca să organizeze o expoziţie dedicată lui Paul Klee la Beaux-Arts, lunea trecută i-au interpretat Le Marteau sans maître, marţi a dirijat un program de muzică mai mult sau mai puţin modernă, iar miercuri a avut în program trei opere moderne (Arnold Schonberg – Die glucklihe Hand, Matthias Pintscher – Towards Osiris, Bela Bartok – Castelul lui Barbă-Albastră) cu orchestra simfonică din Londra, Peter Fried (bas), Michelle de Young (mezzo-soprană). Aş fi vrut să găsesc bilete pentru marţi, dar spectacolul era deja complet, am zis ok, mergem la senzaţii tari, pînă la urmă nu-i rău să-ţi scuturi puţin ideile stătute.

Spectacolul a început deja cînd ne-am aşezat pe ultimele trepte ale intrării în Galeria Ravenstein, şi oamenii nu încetau să alunece pe scări. Era ciudat, ca într-o povestire de Daniil Harms. O fată a dat să urce, ne-a văzut, ne-a recunoscut, am recunoscut-o şi noi, fiindcă tocmai ne ridicasem de la o masă vecină, la „La Mort Subite”, un zîmbet larg, şi apoi, buuuff! nici măcar nu plouase, din fericire nimeni nu şi-a rupt nimic.

Apoi am intrat în sala Henry le Boeuf şi a început Schonberg, faţă de care am clar prejudecăţi – n-am ascultat atît de mult şi de bine ca să fiu categoric, dar tot ce am ascultat pînă acum e cam la fel – îmi evocă un film german cu morţi şi răniţi creepy-creepy, dar mi-am zis, îmi deschid urechile larg şi las mofturile deoparte. Ei bine, le-am lăsat, dar a fost fix cum mi-am închipuit. Muzica era coerentă şi spunea ceva, dar ceea ce spunea eu nu doream să aud. Jos, sub loja noastră, oameni neastîmpăraţi îşi scoseseră mini-lanternele să citească libretul. Uită-te la ăstia cu ecusoane la şold, mi-a spus Rîmarroz, de unde crezi că sînt, eu zic că-s de la Comisia Europeană, au ecusoane să nu se piardă! Dup-aia mi-a picat fisa: cred că-s critici muzicali, i-am răspuns. Atît de mulţi, cîte cronici pot să scrie la concertul ăsta? Erau vreo 20-30. Habar n-am, i-am zis, poate şi-au adus şi rudele cu ei. Abia mai tîrziu am priceput ce era cu puhoiul ăsta critic. Veniseră pentru partea a doua, o aproape primă audiţie a unui tînăr compozitor încă în viaţă (Matthias Pintscher). Această operă, care se bazează foarte mult pe percuţie, sau a fost foarte haotică sau n-am priceput nimic. Una dintre părţi mi-a evocat un marş al morselor pe fundul oceanului, ceea ce nu e chiar aşa de rău pe cît a fost de fapt, iar opera s-a terminat cu cîteva bolboroseli intestinale. Pe noi finalul ne-a făcut să pufnim în rîs, şi într-una din lojele apropiate a mai chicotit cineva (erau nişte copii). Criticii au fost (se pare) foarte încîntaţi, au aplaudat etc. Ăsta a fost momentul în care ne-a părut rău că nu sîntem naibii acasă, poate că am fi făcut ceva mai interesant.

Dar după pauză au interpretat Castelul lui Barbă-Albastră care a schimbat datele problemei. Atunci cînd a început eram deja enervat că mai trebuie să aşteptăm o oră pînă cînd o luăm spre casă. Două personaje (o soprană blondă, un bas cu figură sumbră) au început să cînte în ungureşte, iar pe ecranul din spate a apărut traducerea în franceză şi flamandă. De la primele rînduri eventualele miştouri mi-au îngheţat în cap, libretul era f bine scris şi f sinistru, expresionist: am fost prinşi de povestea tinerei Judit care ajunge la castelul contelui Barbă-Albastră despre care a auzit ea zvonuri, dar nu le crede, fiindcă îl iubeşte. Contele îi spune: eşti sigură că vrei să intri în castel, iar ea îi zice: da, etc, te iubesc. Şi cînd intră, nu există ferestre, e beznă, iar contele îi răspunde cam în doi peri, şi insinuările muzicii îţi arată că frate, nu-i a bună, it’s gonna get real bad. Muzica puncta foarte bine sensul textului: dacă nu aş fi avut textul la dispoziţie, mi-am dat seama ulterior, întreg concertul ar fi fost lipsit de sens. Apoi contele îi spune că-s 7 camere, toate închise, iar ea îi cere să i le deschidă (rînd pe rînd) pe toate, dacă o iubeşte. El îi răspunde: „Vigyázz, vigyázz miránk, Judit!”, adică atenţie, n-o să-ti placă ce o să găseşti pe-acolo. Şi apoi, bineînţeles, mai nu vrea şi mai se lasă, deschide toate uşile. Muzica devine triumfătoare cînd urmăreşte uimirea, bucuria fetei pe măsură ce descoperă tot felul de minunăţii. Senzaţia asta de triumf e imediat umbrită de cîte o descoperire sinistră (armele şi aurul contelui sînt pătate de sînge, de undeva se aud plînsete, o privelişte largă e acoperită de un nor sîngeriu and so on) şi atunci muzica devine dintr-odată lugubră, stridentă si insinuantă.

Am urmărit toată povestea cu răsuflarea tăiată, şi de cîteva ori mi s-a ridicat părul pe ceafă de plăcere:  mi-am dat seama că orchestra suna foarte bine şi că domnul Boulez e un mare meseriaş.

Nu vreau să povestesc ce se întîmplă pînă la capăt, dar istoria iese din cadrul legendei, ca să vorbească pînă la urmă de sufletul secret al omului şi de „tainele ferecate într-însul”. Au urmat valuri-valuri de aplauze, publicul s-a ridicat în picioare ca să-i dea onorul omuleţului cu părul alb care dirijase orchestra. Am pornit spre casă îngînduraţi.

Aici e textul libretului tradus în engleză (nu ştiu cît de bine).

[un fragment din opera dirijata de Sir George Solti-Poarta a cincea, din pacate nu are subtitrare]

/Corcoranische Zeitung