E uimitor cum se mai străduiau tinerii scriitori din vremea lui Hemingway să devină toţi nişte Hemingway. Din cauza asta, de la o vreme nici Hemingway n-a mai fost ce era, a devenit după cum zice şi Walt Whitman, o multitudine.
Fiecărui pas pe care-l făcea i se deschideau o multime de căi. Ce spun eu pas ? Pentru fiecare pas de-al său existau mai mulţi paşi, unii şovăitori, alţii doar tentative de paşi, alţii pure dizertaţii amatoristice pe tema pasului, iar alţii doar lungi plimbări în scaune cu rotile silenţioase, pe alei, pe sub plopi cu frunze foşnitoare, al căror foşnet fusese adus în prealabil cu volumul la zero, printr-o singură rotire de buton impecabilă, a aceluiaşi Hemingway, unicul, veritabilul.
Ce să mai spun despre tinerii ipohondri cu maieuri lungi şi murdare a căror maximă ambiţie era să nu-i semene lui Hemingway ? Ei continuau să lupte în singurătate, cu ei înşişi, cu umbra lor, iar această umbră la rîndul ei se lupta pe un perete cu umbra ei, iar umbra ei cobora gînditoare de pe perete şi luînd în sfîrşit o formă inconfundabilă lovea în treacăt clapele unui pian electric care fusese fireşte scos din priză, şi apoi înşfăcînd telecomanda lui Hemingway constata că telecomanda marelui om nu mai avea baterii şi că va trebui să ajungă pînă la combină, să apese în doară vreunul dintre butoane, de data asta cel pe care scria « ţţ » (Reuters)
The Kinks -Starstruck
(de pe unul dintre cele mai bune LP-uri ale lor: Village Green Preservation Society)
/C
