Stranger than Paradise. Partea I – New York

Cînd am ajuns la New York pentru prima oară, mă aşteptam să văd o cu totul şi cu totul altă lume. Pînă una alta, rulam pe autostrăzi, asta mai văzusem (după cum imperturbabilă i-am răspuns fratelui meu care mă întreba : ei ? ei ?). Aşa că nu mică mi-a fost mirarea cînd, intrînd pe Coney Avenue în Brooklyn, m-am simţit fix ca pe şoseaua Bucureşti - Ploieşti, sau ca printr-o piaţă din Drumul Taberei. Tot soiul de coşmelii pe stînga şi pe dreapta, una cu reclama mai mare ca alta, firăraie întinsă între stîlpi cum mai văzusem doar în urbele naţionale, baieţaşi cu nădragii în vine şi cu şepcuţe trase pe ochi. Primul semnal că lucruri mari aveau să se întîmple au fost limuzinele pe care le-am zărit prin parcări amenajate (vorba vine !) pe terenuri virane între coşmelii. Începusem deja sa mă simt ca în filmul lui Jarmusch în care Eva vine din Ungaria la varu-său în State. Mai lipsea doar Screamin’ Jay Hawkins – “I Put a Spell on You”.

Am mîncat un borş straşnic într-un birt ucrainean din apropiere, am căscat ochii cît cepele la o menora uriaşă care se ridica fără complexe contextuale pe lîngă o încrengătura de poduri şi alte autostrăzi şi am continuat spre nord. Înainte să părăsim Brooklynul, am văzut din maşină doi funcţionari tineri, el si ea, dansînd tango în holul unei bănci cu vitrine spre stradă. Nu părea nimic neobişnuit. Păreau să se simtă bine. Începusem să mă prind că nu e chiar ca-n Europa, iar cînd am intrat pe pod spre Manhattan, mi-am pierdut sonorul. Mi-am dat seama fiindcă am vrut să chiui da’ am reuşit doar să dau în lacrimi. Am zis, săru’mîna tonton Koolhaas, cred că m-am prins despre ce e vorba, în ţara asta totul e posibil. Dacă ar fi să trec zilnic pe aci, ori m-aş simţi ca Superman, ori aş începe să înjur traficul, după caz. Eu aş alege cazul întîi, că nu eram la volan.

În Manhattan, în Little Italy era soare (sau era Chinatown ?) o multime de figuri asiatice în jur, aşa că am intrat într-un restaurant mexican si am mîncat cei mai buni nachos de pînă acum, chiar mai meseriaşi decît ăia pe care i-am cumpărat odată de pe raftul „bio” de la supermarket. Da, am văzut şi zgîrie norii, şi ne-am învîrtit o grămadă după o parcare ieftina, şi m-am întrebat buimăcită cum poţi să te descurci în nebunia de informaţii care îţi bombardează retina non stop. Şapte mii de planuri suprapuse, neinteligibile pentru unul abia ieşit din oul european, indicatoare prinse cu zecile pe un stîlp, spaţiul ocupat la refuz in toate cele trei dimensiuni ale lui, plus sonor. M-am prins rapid că nimic nu intra integral în cîmpul vizual, darămite în poză. Ce detalii, ce context? Mi-ar fi trebuit o articulaţie de joystick în loc de gît şi o pereche de ochi multi-faţetaţi ca de libelulă. Am resetat programul de citire a spaţiului după detalii de formă şi am început să silabisesc după semnale şi simboluri  tip Luna Parc. Ura! Mişto senzaţie, ca şi cum ţi-ai lua haine noi direct de pe sîrmă şi miros curat…curat!

/Roza