I was gone ten days. Merle’s parents were vague, kind, patient people, living in an old frame house in a quietly shady street. They cried when I told them as much of the story as I thought they should know. They said they were glad to have her back and they would take good care of her and they blamed themselves a lot, and I let them do it.
When I left, Merle was wearing a bungalow apron and rolling pie-crust. She came to the door wiping her hands on the apron and kissed me on the mouth and began to cry and ran back into the house, leaving the doorway empty until her mother came into the space with a broad homely smile on her face to watch me drive away.
I had a funny feeling as I saw the house disappear, as though I had written a poem and it was very good and I had lost it and would never remember it again.
“Fritz Darges, ultimul aghiotant SS al lui Adolf Hitler, a decedat saptamana trecuta la varsta de 96 de ani si a lasat instructiuni ca manuscrisele sale, in care povesteste timpul petrecut alaturi de Fuhrer, sa fie publicate dupa moartea sa.
Darges se pregatea sa devina functionar in comertul exterior cand a aderat la SS, in aprilie 1933. Zelul pe care l-a aratat pentru partidul lui Hitler l-a scos in evidenta rapid si in 1936 devine aghiotant sef al lui Martin Bormann.
Prima intalnire cu Fuhrerul a avut loc in 1934. In 1940 a fost promovat in stafful acestuia. “Ca aghiotant al lui Hitler, eram responsabil pentru programul zilnic al Fuhrerului. Era necesar sa fiu prezent oricand avea nevoie de mine, la orice conferinta, la sedintele de razboi”, a declarat el, intr-un interviu acordat cu putin timp inainte de moartea sa.
“Am avut senzatia ca sora Evei Braun era interesata de mine, dar nu era potrivit sa devin cumnatul Fuhrerului”, povestea el, reamintindu-si anii petrecuti langa Hitler.
Se pare insa ca Darges a apreciat gresit “caldura” pe care i-o atribuia lui Hitler: in timpul unei conferinte la Rastenburg, in 18 iulie 1944, cu doua zile inainte de atentatul cu bomba care era sa-l ucida pe Hitler, o musca a patruns in sala si l-a iritat pe Hitler, care i-a cerut aghiotantului “sa inlature neplacerea”. Darges a sugerat, in gluma, ca, intrucat este vorba despre “un daunator inaripat”, de aceast lucru ar trebui sa se ocupe aghiotantul Luftwaffe, Nicolaus von Below. Cuprins de furie, Hitler l-a concediat pe Darges pe loc: “Pleci pe frontul de est!”, a tipat Fuhrerul la aghiotant, lucru care s-a si intamplat.
In ciuda despartirii dramatice de Hitler, fostul aghiotant nu avea nici la finalul vietii sale reprosuri la adresa fuhrerului. “Cu totii am visat la un imperiu german maret. De asta l-am servit si as face-o din nou, acum”, spune omul care, dupa razboi, s-a ocupat de vanzarea de masini. ” (de pe Hotnews, 30 oct 2009)
Unde mi-ar fi dat mie prin cap că odată ajunsă într-o monarhie, ţară civilizată, voi fi nevoită să scot limba în faţa portretului regal şi să-l umplu de salivă…. Iată cum s-a întîmplat:
Azi m-am dus la Poştă să trimit un plic cu o felicitare. Plicul are un format atipic – e pătrat – e şi roşu, şi pe deasupra pleacă în România. Destul cît să-i trezească cheful de vorbă doamnei simpatice de la ghişeu:
”Ahaaa, ia să vedem ce-avem aici? începe ea cu un aer poznaş – Un plic pătrat care iese din formatul standard, iar la noi, guvernul nu apreciază ce iese din norme, aşa că o să vă coste mai scump”.
Foarte încîntată, cotrobăie pe birou şi-mi întinde vreo trei timbre albăstrui:
“Le lipiti frumos, ca şi dumnealui (îmi arată spre un domn care lipea sîrguincios timbre) şi-mi daţi plicul înapoi, da?”
Zis si facut !
Iau două din cele trei timbre – fiindcă se ţineau împreună, dau cu limba pe spate din belşug, şi tranc, le aplic pe plicul roşu. Frec cu palma, şi abia acum mă uit la desen. Pe timbre – portretul regelui Belgiei (îmi amintesc că l-am văzut la un concert în public), o figură cumsecade. Mă uit mai bine, în colţul gurii un zîmbet reţinut, dar jovial. Măi sa fie, îmi vine să-i spun doamnei de la ghişeu, da’ e chiar regele!
Nu zic însă nimic, iau al treilea timbru, scot limba, îl umezesc bine şi îl aplic lîngă celelalte. Regele continuă să zîmbească complice, iar pe mine mă apucă o veselie de zile mari în timp ce ies în stradă, în ploaie, cu un gust familiar de lipici pe vîrful limbii.
N-am mai scris pe-aici, pentru că deocamdată m-am săturat de blabla, iar dacă aş posta pe blog, ceea ce n-o să fac, aş băga nişte poze cu femei sau cu peisaje naturale, de exemplu, Valea Ialomicioarei, unde n-am fost niciodată, si tocmai din acest motiv, vă recomand foarte călduros să mergeţi, e un loc deosebit.
Azi-dimineaţă, în oraşul în care am fost exilat – printre oameni mult mai civilizaţi ca mine – zburau frunzele din plopi, iar acum în virtutea inerţiei, plouă. Aceste lucruri mi-au prilejuit următoarele reflecţii: unu, frunzele pică altfel din plopi, poate pentru că-s înalţi şi frunzele-s mici, şi doi, mi-am adus aminte că într-a doua am plantat un plop împreună cu tot detaşamentul, în curtea şcolii 29 din Ploieşti. Habar n-am dacă mai există, era al patrulea plop de la intrarea în curtea şcolii. A crescut foarte repede, şi atît de înalt, că trecînd pe lîngă el mai tîrziu, mă simţeam jignit. Trei: plouă urît, de parcă începe iarna şi două sute de ani vom sta cu şubele pe noi prin peşteri prost luminate, schimbînd doar idei răguşite despre jumările bine sau nu prea bine prăjite. Să nu dai afară un cîine pe vremea asta, să nu-l pui să joace fotbal pe terenuri desfundate în Divizia C, să nu-l trimiţi la serviciu, să-l ţii doar acasă cu ceaiuri negre, cu CAN (Moonshake), şi cu Charlie Varrick.
Nu trebuie să crezi că eşti nebun
doar fiindcă îţi place
să vorbeşti singur.
William Carlos Williams,
de exemplu, stătea la fereastră,
şi ofta: toţi mizerabilii ăştia de-afară,
dar nimeni nu putea să-l audă
Mizerabilii, mizerabilii –
asta te calmează, e atît de minunat
De altfel, oricum soseşte clipa
cînd fiecare se regăseşte singur
cu prezentatorul jurnalului
TV. Singur şi el, cu ochii lui strălucitori
de rîndunică, atunci cînd cad în camera
fără fund, ca nişte pietre
acoperite de muşchi, foarte banale.
Luni dimineaţa, ochi cîrpiţi, cafele, plimbări circulare printre birourile colegilor, t’as passé un bon ouikend? şmd…. Şi aaa, da, zice o colegă, chiar a fost ceva simpatic uichendul ăsta, sa-ţi zic : am fost la Paris la maică-mea şi pe tren, la întoarcere, fie-mea, Salomée ( 4 ani) era obosită şi făcea pe dificila ( nu vroia să-şi lege şireturile şi alte orori) şi o tînară din tren zice – uite, dă-i cartea asta – tînăra era era româncă şi avea Cartea cu Apolodor tradusă in franceză. Urmarea? Salomée a facut bîldîbîc în carte şi a devenit o fetiţă adorabilă. Mama ei a decis să cumpere cartea.
Nu ştiu ce făceaţi voi sîmbătă asta la cinci dimineaţa, dar eu cîntam în The Fall. Cum dl Mark E. Smith avea nevoie urgentă de un toboşar, m-a invitat să-i dau o mînă de ajutor. N-a contat deloc că habar n-aveam să bat. –O să înveţi, a răspuns scurt obiectiilor mele, şi mi-a întins o tamburină de pionier ca să mă pun imediat pe repetat. Am pocnit tamburina cu putere, întîi cu mîinile, dar suna prea surd, apoi cineva mi-a adus nişte beţe, şi parcă se auzea mai bine. Pocneam de două ori cu băţul stîng şi o dată cu băţul drept, simultan, pentru că sîmbătă dimineaţă asta era ideea mea de ritm complex şi sincopat.
Deşi părea îngrijorat, dl MES s-a purtat frumos cu mine. Mi-a spus că pînă nu învăţ să cînt, nu o să sunăm fantastic, dar trebuie să ne străduim să iasă cît mai bine.
Ïn deschidere au aparut pe scenă Kaiser Chiefs. Ïi urmaream de undeva din spatele sălii în timp ce cîntau “I predict a riot“. Aveau jocuri de lumini spectaculoase şi chiar un baterist mai bun ca mine, dar mă uitam chiorîş la ei, pentru că e o formaţie pe care, noi, membrii The Fall, o dispreţuim din tot sufletul. Din timp în timp, în aşteptarea momentului cînd voi urca pe scenă, pocneam emoţionat tamburina, de două ori cu băţul stîng şi o dată cu băţul drept.
Săptămîna trecută blogul nostru a intrat într-o fază de entuziasm acut din cauză că premiul Nobel pentru literatură a ajuns la o persoană ca lumea. Asta ne dă speranţa că binele mai şi învinge uneori. Cărţile Hertei Muller sînt poetice, paranoice şi înverşunate anti-anti-anti. Am citit doar cele două cărţi de proză de la Polirom, “Animalul inimii” şi “Regele se-nclină şi ucide”, care nu se citesc uşor, mi-au dat senzatia unor operaţii pe creier, dar uite că am supravieţuit şi mă simt bine. Simt că turmelor de mancurţi li se vor parea foarte nesuferite. Asta e şi ideea, amigos.
A, şi ca fapt divers, da, merită menţionat, hm, că Herta Muller a scris şi o carte direct în română. Este o carte de poeme-colaje tăiate din “Plai cu boi”, revista lui Mircea Dinescu. Asta arată că e ceva mai mult decît o scriitoare germană originară din România, e de fapt o poetă şi punct. Am mai scris despre ea şi anul trecut pe acest blog. Servus, Acelaşi.
Duminică, 4 octombrie, am fost iar la Palatul de Arte şi Maniere Frumoase din Bruxelles, la un concert susţinut de Orchestra Naţională a Belgiei. Dirijor a fost Eivind Aadland, care este dirijor-şef şi director muzical al Orchestrei Simfonice din Trondheim, dar este deseori invitat să dirijeze la Bruxelles. Din ce am descoperit aici cîntă şi la vioară, a fost elevul lui Yehudi Menuhin
L-am descoperit anul trecut într-o versiune entuziasmantă a Concertului pentru Orchestră de Bartok. Ne-a plăcut atît de mult încît am vrut să-l vedem oricare ar fi fost programul, care oricum era promiţător:
-Uvertura “Visul unei nopti de vară” de Felix Mendessohn-Bartholdy
-Concertul pentru vioară de Sibelius, solist Lorenzo Gatto
-Simfonia nr 6 de Ceaikovski
Aadland e unul dintre dirijorii care merită nu numai ascultaţi, ci şi văzuţi. E palpitant să-l vezi dirijînd. E complet luat de val, ba saltă în paşi de vals, ba se apleacă mult peste pupitru către unul sau altul din muzicieni. Dar nu în felul cabotin al dirijorului care “trăieşte” muzica şi nici în stilul gratuit al showman-ului care dansează pe podium ca să amuze spectatorii. Se simte bucuria că are o orchestră la dispoziţie şi în timp ce dirijează îi sticlesc ochii ca unui spiriduş. Gesturile lui au scopuri precise. Dovada e că insistenţele în direcţia uneia sau alteia dintre partidele orchestrei se simt pe loc.
Interpretarea Simfoniei Patetice a fost nuanţată, subtilă, şi în acelaşi timp coerentă. Nu am auzit fragmente, ci un motor continuu, un întreg. Ïmi place cînd simt că dirijorul are o idee clară despre ce vrea să audă. Pe măsură ce se revărsa muzica am avut senzaţia că Eivind Aadland o sculptează în faţa noastră, ca un sculptor de fum sau de valuri. Sau aşa cum decupează arabul din mers halca de kebab care se învîrte pe rotisor. Ceea ce vreau să spun e că am urmărit Simfonia nr 6 cu sufletul la gură, ca pe o aventură. A fost o interpretare personală, care a radiat de optimism şi entuziasm.
Uvertura “Visul unei nopţi de vară”, compusă de Mendelssohn-Bartholdy cînd avea doar 17 ani, mi-e foarte simpatică de cînd am auzit-o în coloana sonoră a unui film de Woody Allen – “A Midsummer Night’s Sex Comedy“. Poate că de la film se trage, dar mi se pare că e vorba de tinereţe, dragoste, şi ochi care nu stau bine în cap. N-am nimic deosebit de spus despre interpretare, a sunat bine.
Pe postul de radio France Musique există în fiecare duminică o emisiune cu 4 sau 5 invitaţi, de obicei critici muzicali, cărora gazda emisiunii le propune mai multe variante ale aceleiaşi piese, apoi îi roagă să le comenteze şi s-o aleagă pe cea preferată. Abia după ce îsi dau cu părerea le dezvăluie interpretul. Intr-una din aceste ocazii am ascultat concertul pentru vioară al lui Sibelius în trei interpretări foarte diferite, toate interesante. Nu mai ţin minte cine erau ceilalţi doi, mi-aduc aminte doar numele solistului preferat de invitaţi: David Oistrach. De atunci ciulesc urechile cînd vine vorba de acest concert. Asta e de fapt piesa care mă atrăgea cel mai mult din tot programul
Iată cum s-au petrecut lucrurile pe 4 octombrie. Intră în colţul stîng al podiumului violonistul, un băiat înalt şi chipeş, un fel de Bill Pullman în tinereţe, încins cu un brîu grenat de mare efect, de mare artist. Lorenzo Gatto este aureolat de cîştigarea premiului al 2-lea şi premiului publicului la ediţia 2009 a Concursului Muzical Internaţional Regina Elisabetha. Are doar 23 de ani, este belgian, şi publicul îl întîmpină cu aplauze de simpatie. Apare şi saltă hotărît, chiar pe podium, domnul Aadland, simpatia noastră.
Start. Domnul Lorenzo Gatto cîntă cu siguranţă şi uşurinţă, dar cîntă de unul singur. Ritmul lui n-are nimic de-a face cu ritmul orchestrei. Orchestra nu sună deloc rău, ne furnică puţin pielea cînd se avîntă în pasajele alea languroase. Din păcate nu putem face abstracţie de domnul violonist care aleargă pe o pistă separată. Capete nemulţumite încep să se clatine în sală, chiar şi muzicienii par exasperaţi, o doamnă din orchestră se uită urît la solist. La final, domnul Jean Sibelius e knockout la podea. Publicul izbucneşte în aplauze furtunoase, strigăte de bravo, bravo, şi bătături în palme. Dirijorul nu pare prea vesel, iese. Dl violonist iese, intră, iese, intră, şi gata, îşi duce vioara la bărbie, ne dă un bis. Paganini, Capriciul nr 5, ne anunţă. Devine clar ca avem de-a face cu unul din rasa virtuozilor. Un virtuoz este unul care cîntă foarte repede şi foarte corect şi n-are chiar nici o importanţă ce. Singurul lui scop este să demonstreze că deţine virtuozitatea. Specia se dă în vînt după piesele cu care pot să se umfle-n degete, compuse în general tot de violonişti-acrobaţi: Fritz Kreisler, Pablo Sarasate sau Paganini.
Şi ca să nu terminăm într-o notă demolatoare, să ne gîndim că e un băiat tînăr şi are timp să se schimbe. Iată-l aici cîntînd ceva frumos, adică poate.
George Enescu Sonata a 3-a pentru pian şi vioară „în caracter popular românesc”, op. 25 -partea a 3-a.
Pe Eivind Aadland iată-l într-un filmuleţ de amator dirijînd orchestra filarmonică din Arnheim în dublul concert pentru vioară si violoncel de Brahms –Partea 1. Soliştii sînt Roeland Gehlen la vioară şi Maike Reisener la violoncel.
Totul a început în felul urmator: nu stiu ce m-a apucat, dar mi-am anulat biletul de avion pentru Roma. Apoi, una doua le-am anulat şi pe cele pentru Tokyo, Amsterdam şi New-York. Cînd am deschis televizorul, prezentatoarea căsca, sau tocmai rostea un cuvînt cu “a”. Am hotărît să plec la Bangkok. Daca ma razgîndesc, mi-am spus, de la Bangkok pot sa ajung usor în alte locuri.
Cînd am închis televizorul, am auzit un pocnet scurt.
Era marti, sase octombrie, o zi minunata, compusa din multe picaturi de apa, care se prelingeau încet pe geam.
Gellu Naum si pisica Bony (Foto: Gheorghe Rasovszky)
“Mi-a dat odată, din proprie iniţiativă, o carte despre un suprarealist: “Uite o persoană serioasă –mi-a spus. S-ar putea să-ţi folosească pentru “studiile” tale sau, mă rog, pentru ce vrei tu acolo”. Am citit-o pînă la capăt, întrebîndu-mă de ce îmi dăduse tocmai o astfel de doctă şi plicticoasă exegeză…I-am dus-o înapoi şi i-am spus că nu asta căutam. A zîmbit discret şi nu ştiu de ce am avut impresia că pentru prima dată se arăta mulţumit. “Zici că te interesează suprarealismul, avangarda – mi-a spus altădată –am găsit ceva pentru tine prin bibliotecă, m-am gîndit că poate ţi-ar face plăcere să citeşti. Are o anumită legătură cu ceea ce cauţi.” Mă aşteptam să-mi dea un tom revelator, masiv, care să cuprindă totul… PUNK. Era o carte despre Sex Pistols, celebra formaţie punk şi mai ales despre Johnny Rotten.” (Simona Popescu – Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu Naum)
