Senzatii tari cu Barbă-Albastră

Miercuri seară am fost la concert, la ultimul dintre cele 3 concerte ale lui Pierre Boulez din acest sezon. Nu cunosc nici-una din compoziţiile lui, dar am auzit odată Muzica Apelor dirijată de el şi mi-a plăcut f mult (era foarte lentă şi îngrozitor de maiestuoasă) şi apoi ştiam că a fost prieten cu John Cage, aşa că m-am gîndit că trebuie să-l vedem. Omul are 83 de ani şi a tot venit la Bruxelles: întîi pentru un concert în toamnă, apoi ca să organizeze o expoziţie dedicată lui Paul Klee la Beaux-Arts, lunea trecută i-au interpretat Le Marteau sans maître, marţi a dirijat un program de muzică mai mult sau mai puţin modernă, iar miercuri a avut în program trei opere moderne (Arnold Schonberg - Die glucklihe Hand, Matthias Pintscher - Towards Osiris, Bela Bartok - Castelul lui Barbă-Albastră) cu orchestra simfonică din Londra, Peter Fried (bas), Michelle de Young (mezzo-soprană). Aş fi vrut să găsesc bilete pentru marţi, dar spectacolul era deja complet, am zis ok, mergem la senzaţii tari, pînă la urmă nu-i rău să-ţi scuturi puţin ideile stătute.

Spectacolul a început deja cînd ne-am aşezat pe ultimele trepte ale intrării în Galeria Ravenstein, şi oamenii nu încetau să alunece pe scări. Era ciudat, ca într-o povestire de Daniil Harms. O fată a dat să urce, ne-a văzut, ne-a recunoscut, am recunoscut-o şi noi, fiindcă tocmai ne ridicasem de la o masă vecină, la „La Mort Subite”, un zîmbet larg, şi apoi, buuuff! nici măcar nu plouase, din fericire nimeni nu şi-a rupt nimic.

Apoi am intrat în sala Henry le Boeuf şi a început Schonberg, faţă de care am clar prejudecăţi - n-am ascultat atît de mult şi de bine ca să fiu categoric, dar tot ce am ascultat pînă acum e cam la fel – îmi evocă un film german cu morţi şi răniţi creepy-creepy, dar mi-am zis, îmi deschid urechile larg şi las mofturile deoparte. Ei bine, le-am lăsat, dar a fost fix cum mi-am închipuit. Muzica era coerentă şi spunea ceva, dar ceea ce spunea eu nu doream să aud. Jos, sub loja noastră, oameni neastîmpăraţi îşi scoseseră mini-lanternele să citească libretul. Uită-te la ăstia cu ecusoane la şold, mi-a spus Rîmarroz, de unde crezi că sînt, eu zic că-s de la Comisia Europeană, au ecusoane să nu se piardă! Dup-aia mi-a picat fisa: cred că-s critici muzicali, i-am răspuns. Atît de mulţi, cîte cronici pot să scrie la concertul ăsta? Erau vreo 20-30. Habar n-am, i-am zis, poate şi-au adus şi rudele cu ei. Abia mai tîrziu am priceput ce era cu puhoiul ăsta critic. Veniseră pentru partea a doua, o aproape primă audiţie a unui tînăr compozitor încă în viaţă (Matthias Pintscher). Această operă, care se bazează foarte mult pe percuţie, sau a fost foarte haotică sau n-am priceput nimic. Una dintre părţi mi-a evocat un marş al morselor pe fundul oceanului, ceea ce nu e chiar aşa de rău pe cît a fost de fapt, iar opera s-a terminat cu cîteva bolboroseli intestinale. Pe noi finalul ne-a făcut să pufnim în rîs, şi într-una din lojele apropiate a mai chicotit cineva (erau nişte copii). Criticii au fost (se pare) foarte încîntaţi, au aplaudat etc. Ăsta a fost momentul în care ne-a părut rău că nu sîntem naibii acasă, poate că am fi făcut ceva mai interesant.

Dar după pauză au interpretat Castelul lui Barbă-Albastră care a schimbat datele problemei. Atunci cînd a început eram deja enervat că mai trebuie să aşteptăm o oră pînă cînd o luăm spre casă. Două personaje (o soprană blondă, un bas cu figură sumbră) au început să cînte în ungureşte, iar pe ecranul din spate a apărut traducerea în franceză şi flamandă. De la primele rînduri eventualele miştouri mi-au îngheţat în cap, libretul era f bine scris şi f sinistru, expresionist: am fost prinşi de povestea tinerei Judit care ajunge la castelul contelui Barbă-Albastră despre care a auzit ea zvonuri, dar nu le crede, fiindcă îl iubeşte. Contele îi spune: eşti sigură că vrei să intri în castel, iar ea îi zice: da, etc, te iubesc. Şi cînd intră, nu există ferestre, e beznă, iar contele îi răspunde cam în doi peri, şi insinuările muzicii îţi arată că frate, nu-i a bună, it’s gonna get real bad. Muzica puncta foarte bine sensul textului: dacă nu aş fi avut textul la dispoziţie, mi-am dat seama ulterior, întreg concertul ar fi fost lipsit de sens. Apoi contele îi spune că-s 7 camere, toate închise, iar ea îi cere să i le deschidă (rînd pe rînd) pe toate, dacă o iubeşte. El îi răspunde: „Vigyázz, vigyázz miránk, Judit!”, adică atenţie, n-o să-ti placă ce o să găseşti pe-acolo. Şi apoi, bineînţeles, mai nu vrea şi mai se lasă, deschide toate uşile. Muzica devine triumfătoare cînd urmăreşte uimirea, bucuria fetei pe măsură ce descoperă tot felul de minunăţii. Senzaţia asta de triumf e imediat umbrită de cîte o descoperire sinistră (armele şi aurul contelui sînt pătate de sînge, de undeva se aud plînsete, o privelişte largă e acoperită de un nor sîngeriu and so on) şi atunci muzica devine dintr-odată lugubră, stridentă si insinuantă.

Am urmărit toată povestea cu răsuflarea tăiată, şi de cîteva ori mi s-a ridicat părul pe ceafă de plăcere:  mi-am dat seama că orchestra suna foarte bine şi că domnul Boulez e un mare meseriaş.

Nu vreau să povestesc ce se întîmplă pînă la capăt, dar istoria iese din cadrul legendei, ca să vorbească pînă la urmă de sufletul secret al omului şi de „tainele ferecate într-însul”. Au urmat valuri-valuri de aplauze, publicul s-a ridicat în picioare ca să-i dea onorul omuleţului cu părul alb care dirijase orchestra. Am pornit spre casă îngînduraţi.

Aici e textul libretului tradus în engleză (nu ştiu cît de bine).

[un fragment din opera dirijata de Sir George Solti-Poarta a cincea, din pacate nu are subtitrare]

/Corcoranische Zeitung

cu gura plina de fulgi

uneori
orice
totul
imi face
greata
(dar nu azi,
azi
plesnesc
de voie buna)

uneori
imi vine
sa urlu
de bucurie,
fics ca
domnul
de la
tobe

il inteleg
per-
fect

ce altceva
sa-ti
doresti
de la
viata
si de ce
sa-ti
doresti
ceva
cind
la fel de
bun
este si
nimic
ni-
mic
nimic

                       

                        This Heat -Makeshift Swahilli

/C

Varza de Bruxelles

-prima data am auzit de bloguri dintr-un articol de-al lui andrei codrescu în dilema, nu intelegeam prea bine care e chestia, dar am retinut ca e vorba de un fel de DJ care “personalizeaza” informatia, cind sari in cap in oceanul informational sari de fapt pe salteaua cu zebre a domnului blogger, nu conteaza ce zic, ma simt prea bine dupa 2 cafele si socuri electrice (imperial wax solvent) plus soare; dar sa reiau ideea cu DJ-ul,  cind n-ai chef sa scrii nimic, bagi doar linkuri esti in “DJ mode”, cum o sa fiu eu acum, adevarul e ca am chef sa bat cimpii

-nu stiam ca alexandru odobescu a fost morfinoman, cu sau fara droguri tot plictiseala, n-am reusit sa citesc pseudokinegeticos, sau am reusit dar tot aia a fost

-ca veni vorba de 22, dan perjovschi vine la wiels, o fosta berarie transformata in muzeu de arta moderna,  la doua strazi de noi; cred ca o sa mergem sa aruncam o privire, n-am vizitat-o inca, dp cica o sa stea o luna si o sa faca desene ca la moma; 

-a aparut autobiografia lui mark e. smith, adica un lung interviu refasonat de un scriitoras destul de curajos sa scrie dupa dictare, rar de tot sint chestii care merita

-citesc zilele astea doua carti, una de alfred kubin, care arata misto (desene de kubin, la jose corti), dar scrisul lasa de dorit, si una care arata nasol, dar e scrisa misto (moby dick, cu prefata realist-socialista din anii 60, cînd totul era lupta de clasa, si de la melville la greva de la chicago se ajungea in doua paragrafe)

-miercuri seara, inainte de chelsea-liverpool (de mult n-am mai vazut un meci asa palpitant, de fapt n-am  vazut prea multe meciuri in ultima vreme), la rugamintea rozei am dat pe tvronline, si acolo ce sa vezi: film din anii 70 cu inginer agronom (vladimir gaitan) indragostit de invatatoarea tinara, respins de tatal neintelegator (sinteti prea tineri, octavian cotescu) si decis sa lupte cu seful cooperativei (ilarion ciobanu, biet taran conservator) ca sa creasca productivitatea la hectar (tovarase haisan, trebuie sa schimbam soiul, dar ce te faci cu hibridul, ca are bobul mai mic, nu-i nimic, vom mari densitatea!), sunetul inregistrat in studio cu ecou, si am vazut si cum arata o scena erotica in filmul romanesc din anii 70, minimalismus, i’m definitely jealous (el in bar, ea cu par cret îmbracata în ie, se uita insistent la el in timp ce soarbe ceva cu un pai, muzica disco, ea da sa plece, se opreste in dreptul oglinzii, el vine din spate  si-i pune o haina pe umeri, rostind o replica din care nu se intelege nimic, ea zimbeste; urmatoarea scena, el este (la hotel) in pat, imbracat civilizat in maieu, o striga, parca mona, mooona, se aude apa de la baie, el se ridica, intra la baie, mona, mona, nimeni, apa curge la chiuveta, wow, she left)

 -sapt trecuta am vazut un film f ca lumea, pe care cred ca toata lumea l-a vazut numai noi nu (un film exceptional, numai la protv).  

-Si ieri, am reusit sa terminam in sfirsit Yi-Yi de Edward Yang, ne-a luat cam doua luni- are doua ore jumate - si asta e foarte meserias.  Un fragment mai jos:

   

  

 

 /C

Poveste cu doi banditi mexicani

                Townes van Zandt -Pancho and Lefty

 

Livin’ on the road my friend is gonna keep you free and clean
Now you wear your skin like iron, your breath’s hard as kerosene
You weren’t your momma’s only son, but her favorite one it seems
She began to cry when you said, “good-bye”, and sank into your dreams.

Poncho was a bandit boys, his horse was fast as polished steel
He wore his gun outside his pants for all the honest world to feel
Poncho met his match, ya know, on the border’s down in Mexico
No one heard his dyin’ words, but that’s the way it goes.
   
All the Federales say, they could’a had him any day
They only let him hang around, out of kindness I suppose.

Lefty he can’t sing the blues, all night long like he used to
The dust that Poncho bit down south, ended up in Lefty’s mouth
The day they laid poor Poncho low, Lefty left for Ohio
Where he got the bread to go, ain’t nobody knows.

The poets tell how Poncho fell, Lefty’s livin’ in a cheap hotel
The border’s quiet, Cleveland’s cold and so the story ends, we’re told
Poncho needs your prayers it’s true, but save a few for Lefty too
He just did what he had to do, and now he’s growin’ old.

 

(Born in Fort Worth, Texas to an oil-wealthy family, he traveled during his youth around Texas and Colorado. He was the third-great-grandson of Isaac Van Zandt, a prominent leader of the Republic of Texas. Van Zandt County in east Texas was named after his family in 1848.

Van Zandt was being groomed for Texas governorship, but he dropped out of college in the 1960s after being inspired by singer-songwriters and deciding to pursue a singing career. He was very intelligent and was diagnosed manic-depressive in his early twenties. He was treated with insulin shock therapy, which erased much of his long-term memory. His lack of memory and his mental condition contributed to both the passion and sense of isolation evident in his songs - de pe wikipedia)

Un alt articol despre el aici.

/Copypaste & sons 

Probleme belgiene

         Les Dernieres Heures -editia de vineri 25 aprilie (dupa-amiaza)

Stiu ca pe voi nu va intereseaza, dar asta e genul de stire care trece prima la radio in Belgia. Am auzit cu alte ocazii stiri si dezbateri pe tema recoltei anuale de cartofi, forma/calitatea cartofilor, deschiderea sau inchiderea unor chioscuri de cartofi prajiti, probleme care ii preocupa cu adevarat pe cetatenii belgieni. De asemenea, aici demonstratiile populare (cum a fost recent una ptr unitatea belgiei-democrate-cartofile) nu se organizeaza cu mici si bere, ci cu cartofi prajiti si bere (ceva mai de soi). Pentru amatorii in vizita, ghidurile recomanda chioscul-monument national din place Jourdan. Nu recomand chioscul din piata Flagey, de linga statuia lui Fernando Pessoa (acolo e un nene antipatic, nu Fernando, pe care am hotarit sa-l boicotam si cred ca incet incet vom reusi sa-l falimentam). In Belgia daca pe meniu scrie friptura, e friptura cu cartofi prajiti, taiati in general in bucati lungi si groase, trecuti de doua ori prin ulei, cu exteriorul crocant si interiorul f moale.

Stii ca esti in Belgia cînd garile mici imprastie dupa-amiaza niste miasme fermecatoare de cartofi prajiti. Adesea arata ca garile de pe valea Prahovei, si totusi colo intr-un colt, une baraque à frites. In fine, iata stirea (copypaste de pe HotNews.ro)

“Pretul cartofilor prajiti in Belgia creste alarmant: guvernul a inceput o ancheta pentru stabilirea pretului corect

Guvernul belgian a anuntat miercuri inceperea unei anchete pentru a “stabili pretul corect al unui cornet de cartofi prajiti”, informeaza AFP. Decizia Bruxelles-ului survine in urma constatarii autoritatilor ca tarifele uneia dintre mancarurile traditionale belgiene au crescut “intr-un mod suspect” in ultima vreme.

Ministrul belgian al economiei, Vincent Van Quickenborne, a insarcinat autoritatile nationale privind concurenta sa “deruleze o ancheta preliminara pentru a explica diferenta de pret intre cartofi si cornetele de cartofi prajiti”, se arata intr-un comunicat al ministerului citat de AFP.

“Am constatat o divergenta intre evolutia preturilor celor doua categorii de produse”, a explicat un purtator de cuvant demersul guvernamental. Scopul anchetei este de a vedea daca exista o explicatie viabila privind aceste diferente de pret.

Ministerul belgian a precizat ca spera sa aiba astfel “o imagine obiectiva a structurii pretului faimosului cornet”, luand in calcul diferiti factori: costul materiilor prime, energia, salariile.”

/Copypaste & sons

ziua, noaptea & co

Zaza ne întreba acum vreo două săptamini cum sînt nopţile şi zilele noastre. Cum nu cred că ne întreba dacă dormim bine, deşi dormitul e unul din hobbyurile noastre (deci, răspunsul e da), pot să înţeleg că se referă la viaţa noastră în general. In caz că leapşa nu a expirat dat fiind zilele şi nopţile scurse, ne ducem visători mîna la falcă (amindoi), răşchirăm doct în aer degetul mic, şi zicem aşa :

In zilele noastre călătorim des, în interesul de servici al altora. Căscăm, la revedere pe scări şi la gară. In trenuri întilnim uneori copii în excursie cu şcoala, cu rondele de carton legate de gît cu sfoară : « Jupiler, les hommes savent pourquoi » pe-o parte, numele, adresa şi telefonul pe cealalta (fiindcă sîntem in Belgia). Trenurile se pierd uneori, deşi rămîn pe şine. Privelişti nebănuite se oferă gratis ochilor exasperaţi. Poţi sa te bucuri, daca ştii de ce. Recent, soarele a început să facă parte din zilele noastre – cam două, trei ore pe zi. Nopţile sînt aşteptate cu durere, colac sub pături, sub stele fluorescente, sforăituri fine, tirbişin şi cam asta e tot ce mai poate fi zis.

Horoscopul saptamînii 18-24 aprilie

Ii uimiti pe cei din jur printr-o  calitate care nu va este prea des recunoscuta, vomitati pe covor si exuberanta dv. depaseste orice limite. Nu va asteptati la castiguri financiare si nici la conversatii placute: nu e o zi pentru bungee-jumping. Unii nativi au noroc si sunt propusi pentru promovare, nativele pot avea dureri abdominale cu greturi si mincarimi dorsale. Alti nativi trec prin experiente sentimentale si sexuale inedite, nu intotdeauna cu voia lor. Rudele revin la sentimente mai bune si va apreciaza din nou, în ciuda relatiilor proaste pe care, mai ales Leii si Sagetatorii, le au cu sefii lor. Optimismul si bucuria le pot produce surprize neplacute celor varstnici.

Scorpionii: mestecati bine inainte sa inghititi.
Fecioarele: un pistol este o idee buna.
Capricornul: fiti mai curajosi, ce daca dau ei, dati si voi;
Varsatorul: nu fiti modest, cumparati-va o punga mai mare.
Leu: seful nu poate sa va sufere si va pune la munca; nu disperati, nu e saptamina voastra
Balantele:  ati reluat cu multa seninatate relatiile de prietenie cu persoanele pe care nu demult le-ati scuipat in fata. Nu vi se pare ca exagerati putin?
Gemenii si Pestii: in aceasta perioada de conjunctie dintre Pluto si Marte, intre 18 si 24 aprilie,  ce e valabil pentru unii poate fi valabil si pentru ceilalti. Nu renuntati la individualitatea voastra, actionati energic.
Sagetator: deoarece ati reusit cu adevarat sa scapati de problemele ce cauzau conflicte permanente intre dvs si mai toti cei dragi, saptamina aceasta va puteti in sfirsit dedica adevaratelor dvs pasiuni: vioara si papucii cu tugui .
Pentru Sagetatoare: doamnelor, saptamina va rezerva romantism,  sonde microscopice, amenzi rutiere si garderobe in acord cu anotimpul: tonuri vii, dar discrete.
Racul: sunteti dezorientat pentru ca ati invitat pe cineva si va aparea altcineva. Sau, cum sinteti dezorientat, va ginditi,  daca totusi l-am invitat pe “altcineva”? Atunci, sa stiti, va aparea  “cineva” etc
Berbec: mai puneti mina pe-o carte, nu musca!
Taur: nu disperati, stiu ca spun asta tot timpul si n-are nici o valoare, dar trebuie sa ne pastram optimismul sau macar, acolo, o bruma de optimism.

                               The Creation - Making Time
/C

You see what happens, Larry?

De pe HotNews.ro:

Fotbalistul Pisoiu a fost muscat de un sobolan in cantonament

Ioan Pisoiu, fotbalistul celor de la Muresul Deva, a fost muscat de un sobolan in timp ce se afla in cantonament cu echipa la un hotel din localitate. Jucatorul avea camera la etajul patru al hotelului iar sobolanul l-a muscat de o pleoapa in timp ce dormea!

“Doctorii mi-au prescris un tratament antirabic injectabil combinat cu altul oral cu antibiotice pe care trebuie sa le urmez in perioada următoare pana in luna iunie. Astazi mi-a fost facuta prima injectie, in umar. Psihic, sunt inca afectat de ceea ce mi s-a intamplat. In noptile care au trecut am dormit foarte putin, de fiecare data m-am trezit speriat”, a spus Pisoiu.

Fotbalistul va lipsi o lunga perioada de la antrenamente deoarece in perioada tratamentului pe care il are de urmat trebuie sa se expuna cat mai putin la soare.

Echipa a fost cazata la Hotel Deva, cotat la doua stele.

                          Pisoiul Ursu Murzic din Goruna, Prahova

Tarîmul bucuriei idioate si nu prea

Acum o lună sau două am auzit într-un supermarket (în care-mi place să merg tocmai fiindcă nu e inghesuiala şi dau muzică bună) un cîntec din cu totul altă istorie. Nu e vorba că-i vechi, nu l-am mai auzit de prin liceu, ci că nu-i genul de cîntec care să fie dat la radio. M-a uimit şi enervat mereu mecanismul ăsta alcătuit din inerţie, mulţumire bovină şi torpoare inconştientă prin care anumite cîntece îmbătrînesc şi se osifică în ceea ce devin hituri tradiţionale de radio.  Asta nu era hit şi oricum nu era la radio. Nu ştiam cine-l cîntă, dar stiam clar că e vorba de  băieţii ăia cu blugi largi şi tunsori naive de la începutul anilor 90, the Madchester baggy people. Am început să caut pe youtube şi tot căutînd, mi-am amintit de o grămadă de lucruri. Cum ar fi că imediat după 1989, televiziunea naţională nu reuşea să acopere tot timpul de emisie şi din cauza asta a început să retransmită mai ales pe TVR 2 alte canale, în general clipuri de pe Super Chanel şi TVE2. In timpii ăştia de « umplutură »  am descoperit odată clipul de mai jos, cu o formaţie obscură ce semăna cu toate celelalte de atunci, dar care mi s-a părut f mişto.

E vorba de Bang de pe primul album Blur. Pe vremea aia n-aveam cum să ştiu că erau doar nişte imitatori talentaţi apăruţi cam la spartul tîrgului în Madchestermania muribundă. Nici măcar nu erau din Manchester, dar cintecele nu erau rele. Si mi-au plăcut Blur timp de 2 albume, pînă cînd au dat lovitura în 1994 cu un cîntec remixat de unu de la Pet Shop Boys (cîh), adică pînă cînd au devenit ei înşişi, moment în care mi-au devenit foarte nesuferiţi

Cum apăreau pe TVR 2 clipurile astea de-a valma, cele vechi şi cele noi deodată, (Internet nu exista, reviste de muzică să nu mai vorbim, groaznice vremuri), habar n-aveai care era modelul şi care imitatorii. Vedeam de exemplu The Mock Turtles (Can you dig it), acum stiu ca erau penibili, dar mă dădeau pe spate, numai asta scriam pe spatele caietelor de engleză. Alta dată vedeam clipul de mai jos, eram fan, şi cîntecul îmi place şi acum :

                    (The Charlatans – The only one I know)

Cam asta era ideea, muzică vesela cu chitare (rock), cu pedale wah-wah, adesea cu clape şi cu baterie funky,  ritm săltăreţ, îţi venea să dansezi de unul singur (şi eu şi soră-mea eram fascinaţi de legănarea plictisită a lui Shaun Ryder). Anumite cîntece aminteau de Beatlesii din Magical Mistery Tour, altele erau spre soul sau reggae (The Soup Dragons), era un talmes-balmes simpatic. Abia mult mai tîrziu am auzit de cîntecul lui Mark E Smith, el însuşi cetăţean de onoare al Manchesterului Etern (în ăla de pe pămînt nu ştiu dacă s-a obosit cineva să-l decoreze), numit Idiot Joy Showland, în care lua în tărbacă Madchester-mania în plin avînt. Versurile lui MES sînt f muşcătoare, ne înfăţişează Manchesterul ca pe un tărîm al bucuriei idioate, iar trupelor respective (« a pack of worms » ) le atacă prostia şi superficialitatea:

« The nylon leaves are falling
From the twisted shell of your cranium
Your mystic jump suits cannot hide
Your competitive plagiarism

Freddie and the Dreamers, come on up
Hey you imitators, come on up
Hey little singer, come on up
Show us your house and
Show us your cock
The working class has been shafted
So what the fuck you sneering at?
Your prerogative in life it seems
Is living out an ad man’s dream »

N-am găsit link ptr cîntecul ăsta, dar merită ascultat.  Totuşi MES nu era chiar atît de pornit pe ei, şi există interviuri în care recunoaşte că unele trupe « baggy » nu-s deloc rele. El însuşi va cînta mai tîrziu cu Inspiral Carpets (I want you).

Madchesterul a avut de fapt două formaţii cu adevărat originale. Daca aţi văzut filmul ala cu The Factory si Tony Wilson, 24 Hours Party People, un film prost după mine, aţi văzut-o pe una dintre ele, pe Happy Mondays, dar n-aţi văzut-o pe cealaltă. Din toată mania asta Stone Roses e singura formaţie pe care o mai ascult cu plăcere. De exemplu, cîntecul cu “Waterfall”, foarte mişto:

A, şi ca să revin la început, am identificat şi cîntecul pe care l-am auzit în supermarket, aici.  Cam asta era tot pentru azi.

/C

C’mon, professor, play us a tune

Iată ce am găsit săptămîna trecută într-o carte pe care am deschis-o cam la întîmplare la Sterling. Cică în anii 30 Arnold Schonberg, « părintele» muzicii atonale, s-a refugiat în SUA şi a ajuns să trăiască la Hollywood, nu departe de Stravinsky, Gershwin, Chaplin şi pe aceeaşi stradă cu Harpo Marx. Într-o seară a fost invitat la o petrecere la Harpo, unde îşi făcuseră apariţia multe personaje de la Hollywood. Si aflînd că domnul acesta serios si cu chelie e un mare compozitor, o actrita (Fanny Brice) l-a îndemnat plină de entuziasm : “C’mon professor, plays us a tune !”

Acum că am devenit curios, aflu de pe internet că în fiecare miercuri Schonberg se întîlnea la tenis cu: George Gershwin, Oscar Levant  şi cu Harpo Marx, şi ca uneori mai apăreau Groucho sau Chaplin, ceea ce mie mi se pare îngrozitor de amuzant. Acum trei ani eram în maşină cu cineva care prinsese nişte Schonberg la radio şi care ne-a întrebat dacă ne place. Nu mai ţin minte dacă i-am zis atunci că-mi evocă un ins care-şi taie venele cu un ferăstrău ruginit, da’ ştiu că dacă io îl prind la radio, îi dau drumul imediat, ca unui somon mult prea mare pentru mine

      “They got guns / We got guns / All God’s children got guns”

/C