Vreau scutire

* N-am văzut încă Avatar, pentru că am mîngîiat bila magică şi ea mi-a prezis că probabil în cinci ani o să îl văd în avion, în drum spre Ulan Bator sau Tago Mago. Atunci singurii din avion care nu l-am văzut, o să fim eu şi o batrînică mongolă oarbă, care se întoarce acasă la calul ei, Bator. Ceilalţi pasageri vor protesta jigniţi că se dă această vechitură, cînd au ieşit deja spectaculoasele spărgătoare-de-buzunare Robofart şi Gargarotron. Pe lîngă ele Avatar va fi ca o rudă cu hainele roase de molii şi urît-mirositoare. Şi totuşi eu, legat cu centura în scaunul de forţă, n-o să am de ales şi o să-l urmăresc de la cap la coadă, ca să descopăr exasperat că e un film prost cu bulbuci. Aşa va fi, am spus, şi sînt deja plictisit. Vreau să cer scutire.

* Miercurea trecută l-am revăzut pe Valeri Gergiev la Palais des Beaux-Arts. De data asta a venit împreună cu Orchestra Mariinski, al cărei director muzical-administrativ-om-bun-la-toate este. Au cîntat uvertura la fantezia Romeo şi Julieta de Ceaikovski, simfonia a doua de Borodin, şi Şeherazada lui Rimski-Korsakov. Orchestra a sunat foarte bine, a fost un concert foarte reuşit. Mai putin Borodin care a fost o supă groasă in care colcăiau guguloaie de intenţii melodice, nu destul de bine conturate ca să o apuce într-o direcţie. Rămîneau la răspîntie, acolo se puneau în fund, şi se scărpinau multă vreme, cu perseverenţa interesată a căţeilor puricoşi. Am înţeles că e un clasic, şi chiar dacă e ultraplictisitor trebuie să-l mai cîntăm, măcar din respect, dar nu-s de acord. Cred că respectul omoară (asta ar trebui să se scrie pe cărţi şi pe CD-uri -cu litere negre, ca pe pachetele de tigari). Trebuie să tragem apa, şi să ascultăm în locul lor băieţi vii, cu idei proaspete: Kasperski şi Kasparov şi toţi ceilalţi de altfel, băieţi de viitor.

* In we am fost la Barcelona, dar n-am văzut oraşul decît din maşină, la dus şi la întors. Ne-am văzut prietenii, mulţi copii prin jur, lucru care de la un punct încolo se transformă într-o probă de tortură distractivă. Trupe de pisici misunau pe terasele caselor de lîngă Spitalul San Pau. Era soare, şi ele se plimbau leneşe pe balustradele albe şi pe acoperişurile ondulate. Aş mai fi rămas pe-acolo încă două luni. Orizontul larg, cer albastru, cît vezi cu ochii –desi erau vreo 8-10 grade  totusi lumea se plîngea că e o iarnă friguroasă. Cînd am ajuns aici, cerul era gri şi închis – o lume văzută de un animal care hibernează într-un bîrlog. Unul căruia i se lipesc pleoapele de somn. Incet-încet orizontul se îngustează, şi se înlacrameaza si dup-aia intră în pauza de inventar. Si am uitat să menţionez palmierii – pe bulevarde , în curţi, şi pe terase–şi bătrînii din patio cu trabucul între deşte şi paharul de Zurbaran în faţă.

I’ve sold my car, thrown in my job, I’m 34 years old
I think it’s time I saw the world, and not Australia
I’ve sold my car thrown in my job I’m 34 years old
I think it’s time I saw the world coz I hate the cold and rain and grey

I’m going to Spain
Cousin Norman had a real fine time last year
He said it doesn’t rain
I hope I can quickly learn the language yeah
And the factory floor presented me with some tapes of Elton John
I hope it might keep me company but I hate the goo- goo-goo-goodbyes

My mother cried last Friday night
When I said that I’ll be gone
She packed it up, and then cashed in her premium bonds

Sedinta Masaj Urechi

1 ca de obicei nu-s multe de zis, si titlul rezuma exact continutul subliminal al acestui post

2 am vazut ieri “A Serious Man”, si ne-a placut f mult; de vazut daca ar fi doar ptr povestea cu dentistul care descopera un mesaj in ebraica pe mulajul danturii unui pacient -totul acompaniat de Jimi Hendrix cu Machine Gun

3 la instigarea Rîmei, am luat iar la ascultat Black Flag, ne-am dat seama ca ultimele albume nu-s deloc rele. Pe urma am descoperit ca Henry Rollins are o emisiune saptamînala la radio KCRW - se poate asculta pe internet si e chiar misto. Mi se par triste locurile unde n-ai ce asculta la radio. Uneori, dimineata in microbuz trebuie sa-mi pun castile in urechi, si sa dau drumul la orice-o-fi- ca sa nu aud oribilitatile de la radio Nostalgie. E ingrrozitor sa-ti incepi ziua cu Maria Magdalena (Sandra) si La isla bonita (madonna) .  Pe termen lung lucrurile astea schilodesc, de-aia arata unele parti din Valonia de parca ar fi fost bombardate de 50 ani cu muzica proasta. 

Ce vroiam sa zic

Anii 60 au trecut, si unii, ca baietii astia din Australia care arata ca verisorii mai mici ai lui Kurt Cobain, inca nu si-au dat seama. Sau poate ca daca tot s-au desfiintat Cream, s-au gindit sa ocupe ei locul. Desi-s doar o copie, nu-mi dau seama de ce-i ascult nonstop de doua zile. Poate pt ca suna pur si simplu misto. In paseismul lor tulbure si regresiv-psihedelic imi aduc aminte de Survolaj.

N-am mai scris, dar pe-aici nu se intimpla mare lucru, si internetul merge iar cu sughituri. Nu cred ca-mi place prea mult iarna.

Lucruri care te fac bucuros ca traiesti si ca-i iarna

Azi dimineata a nins pe aici, cam asa, fara exagerare:

Richard Strauss -Der Rosenkavalier – Vals -dirijat de Fritz Reiner

Cele mai 15

Ca raspuns la leapsa Rhettei am încropit lista cu cele mai bune albume pop-rock din toate timpurile , la ora 14:45 1 ian 2010. Am lasat deoparte alte genuri (jazz, rap, soul etc). Iata lista cronica, si desigur definitiva pentru urmatoarele cinci minute:

The Beatles -Magical Mystery Tour

The Fall -Shiftwork sau Peel Sessions

VU -Peel Slowly and See

The Kinks -Village Green Preservation Society

Royal Trux – Thank You

The Doors – Compilatie

The Buzzcocks -Singles Going Steady

The Silver Jews- American Water

My Bloody Valentine-Loveless

Richard Hell & the Voidoids -Blank Generation

Stephen Malkmus & The Jicks -Real Emotional Trash

The Modern Lovers -The Modern Lovers

Neil Young-Rust Never Sleeps

Sonic Youth-Dirty

Frank Zappa -Absolutely Free

Algo

                              Medeski, Martin & Wood – No Ke Ano Ahiahi

Circulară pentru cine are chef să se învîrtă-n cerc

Iată că au trecut anii şi am descoperit că nici eu nu mai pot să gust ficţiunea. Mă plictiseşte îngrozitor să citesc despre oameni care nici măcar nu există. In schimb am descoperit farmecul memorialisticii, al amintirilor din război/copilărie, al reportajelor şi biografiilor (formidabilul Gheorghe-Cezar Stîlpu, minunata Livia Zaharian, înverşunatul Boris Oancea-Viziru). Deşi îmi pare nespus de rău că n-am găsit în librării cărţile lor, anul ăsta cele mai interesante cărţi pe care am pus mîna au fost:

3) Jon Ronson- The men who stare at goats; e despre tortură si folosirea mijloacelor paranormale în războaie; e o carte oribilă despre ce le mai trece prin cap oamenilor, un fel de Fenomenul Piteşti cu armata americană; s-a făcut şi un film după ea,  o comedie, cred,  lucru care mi se pare şi mai oribil

2) Gheorghe Florescu –Confesiunile unui cafegiu; despre cartea asta s-a tot scris, aşa că o să scriu şi eu. Dincolo de istoriile picante, e foarte utilă pentru că te ajută să pricepi care era structura puterii în comunism, cele două aripi comuniste, naţionalişti vs internaţionalişti, care era legătura dintre puterea politică şi mafia economică, şi cum au evoluat relaţiile astea din 1945 şi pînă după Revoluţie; frumos, precis ca o histogramă; dupa ce pe timpuri am stat la cozi cu orele, asteptind să vină “maşina”, şi tot imaginîndu-mi ce se întîmplă acolo unde se încarcă “maşina”, am aflat în sfîrşit cine era în spatele gestionarei, şi a şefului ei, şi a sefului şefului, băieţii unsuroşi cu halate albastre. Pentru cine a sperat minuni după 89 cartea asta merită citită, ca să vedeţi de ce aţi/am aşteptat degeaba.

1) Luis Buñuel – My Last Breath. Am citit-o în traducerea engleză, dar ştiu că s-a tradus şi în română (Humanitasz). Cu puţin înainte de moarte Buñuel i-a dat nişte interviuri sau a discutat cu amicul său, Jean-Claude Carrière, care a închegat totul într-o autobiografie. E o carte extraordinară, dementă, o mină de idei. Intr-un fel îmi aduce aminte de o carte pe care am vrut să o scriu împreună cu prietenul Sholo în clasa a 11-a sau a 12-a, nu ştiu dacă era o carte sau doar un manifest, dar ţin minte că ideea era să desfiintam tot ce miscă. Ni se parea că spunem chestii foarte şocante, ne luam de stat, de patriotism, de dragoste, de biserică samd, şi totuşi eram îngrozitor de naivi. Sholo vroia să punem citate din Megadeth, Kreator şi Sepultura. Deşi am discutat non-stop nu ştiu cîte recreaţii, şi nici în timpul orelor nu ne puteam opri din vorbit – eram foarte entuziasmaţi să descoperim că împăratul e gol puşcă, iar supuşii lui sînt proşti şi trişti –entuziasmul nostru a durat cam 2 săptămîni- nu mai ţin minte din ce cauză am lăsat-o baltă. Titlul ar fi trebuit să fie “Părerile unor rockeri despre lume şi viaţă” sau ceva în genul ăsta. Trebuie să recunosc, nu era un titlu prea reuşit. Am discutat multă vreme dacă să fie “rockeri cinstiţi” sau doar rockeri, şi pîna la urmă n-a mai fost nimic. Ei, îmi imaginez cum ar fi fost dacă ne-am fi pus serios pe treabă, dacă ne-am fi petrecut toată viaţa la baraca de tir, cum a făcut Buñuel. Intr-o lume ideală mi-ar plăcea să ofer cartea asta pe stradă copiilor, un fel de biblie pentru cei care doresc să gîndească cu capul lor. Iată sfîrşitul cărţii:

“Pe măsură ce mă apropiu de ultima suflare, îmi imaginez o ultimă glumă: ajuns pe patul de moarte îi voi chema în jurul meu pe prietenii mei care sînt atei convinşi, ca şi mine. Atunci îşi va face apariţia un preot, chemat de mine, şi spre groaza prietenilor mei mă voi spovedi, voi cere iertarea păcatelor, şi voi primi binecuvîntarea preotului. Pe urmă mă voi întoarce pe o parte şi îmi voi da sfîrşitul.

Dar voi avea oare forţa să glumesc în acel moment?

Am un singur regret. Nu-mi place că trebuie să plec cînd se întîmplă atîtea lucruri. E ca şi cum ai pleca în mijlocul unui serial. Sincer, cu toată sila pe care o am faţa de presă, m-aş ridica din mormînt cam la fiecare zece ani sau cam aşa, şi m-aş duce să cumpăr cîteva ziare. Livid ca o stafie, alunecînd în tăcere pe lîngă ziduri, cu ziarele sub braţ, m-aş întoarce în cimitir şi aş citi despre toate dezastrele din lume, înainte să adorm din nou, fără griji, liniştit, în mormîntul meu” (traducere aproximativă-Corcoran Orange Press)

Menţiuni onorabile: două cărţi nu au intrat în top fiindcă nu le-am terminat; “Vărul Alexandru şi alte povestiri” e scrisă de Adrian Oprescu, unchiul lui Liiceanu ( care ne scrie obişnuita prefaţă auto-gonflabilă) şi e vorba despre experienţa unui ins normal în închisorile comuniste şi la Canal .

Doi, “Cel ce se pedepseşte singur” de Erwin Kessler pe care mi-a împrumutat-o Ruxandra. E o carte polemică despre trei artişti plastici (Stefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu) pe care Kessler îi adună într-o Atitudine Rea pe care o înfige în arta escapistă/ideatico-spiriuală/călduţă/ falnica rezistenţa prin cultură, degrabă privitoare în altă parte. Adica berneacărtărescubabachirnoagă şamd. Ceilalti, cei trei artişti, sînt exponenţii unui fel de masochism în ceauşism. E o excursie cu maşina timpului, cobori la staţia cu munti de conserve şi o iei razna de nervi cînd maşina pleacă şi rămîi acolo. Mi-am adus aminte cum era, o anumită stare de spirit, orizontul coboară la nivelul şosetelor, speri lucruri fără importanţă, te bucuri degeaba, uneori nici nu te mai enervezi cînd ar trebui.

Si totusi, e greu să spui ce ai fi făcut tu dacă ai fi trăit toată viaţa în ceauşişm, poate că număratul norilor e o îndeletnicire potrivită dacă vrei să rămîi normal. Dar poţi oare să rămîi normal cînd totul e anormal în jur? Anul ăsta am citit cu mare plăcere seria de articole a lui Erwin Kessler din “22″: dacă ar mai fi în România încă 200 de inşi ca el, ar putea să iasă o ţară mişto.

Si iată-ne ajunşi la sfîrşitul anului, şi la sfîrşitul emisiunii. Ce-i de făcut? Punem acul picupului pe ianuarie, sau nu, haideti să mai aşteptăm cîteva zile.

          MF DOOM & Madlib -Boulder Holder

N-am mai

N-am mai scris pe aici de vreo trei saptamini, si sînt mai multe motive. Unu, am asteptat sa vina alegerile, de-aia am lasat  in cap anuntul electoral prin care am dorit sa-mi influentez cititorii sa voteze cu cine am eu chef; dupa cum s-a vazut, a iesit cine am vrut, ceea ce inseamna ca manipularea mea a avut efectul scontat, cei trei cititori si jumatate ai blogului s-au mobilizat exemplar.  Le multumesc pe aceasta cale. Doi, de 2-3 saptamini Internetul ne-a mers cu sughituri, chestie care m-a facut sa ma gindesc ca poate asa va arata pedeapsa capitala a anului 2075; atunci, oamenii nu isi vor mai parasi deloc casele si vor comunica doar electronic, aia cu internetul taiat vor fi astfel inchisi la ei acasa, sa-si roada unghiile pina cind nu va mai ramine nimic de ros. Trei, a  venit starea de urgenta, si iubita mea, faimoasa Rîma Roza a fost nevoita sa-si faca valiza si sa zboare pe ailalta parte a Atlanticului.  Unde se pare ca e chiar mai frig decît aici. De vineri ninge în Tara Belgiana, azi am iesit afara si m-am plimbat, pina in centru si inapoi, prin fulgi care mi se topeau pe fata si mi se asezau pe cap. O sa revin cu precizari. Sau nu, mai vedem. Vreau sa fac bilantul anului, sa spun ce a fost bine, ce a fost rau, ce se poate imbunatati, ce putem spera, ce nu putem, ce asteptari avem, vreau sa ma las de fumat incepind cu 1 ianuarie 2011, vreau o masina si un apartement cu 4 usi, vreau sa fiu mama/unchi/ matusa, vreau un copil de mingi, vreau pace in afganistan, vreau razboi in vietnam, o sa revin cu precizari.

In care descoperim Ororile si-n plus ne plac

Acum vreo trei zile, de plictiseala, de curiozitate, am inceput sa caut trupele care apar in topul listelor de sfirsit de an pe bloguri. N-am ascultat tot ce s-a scos anul asta, si nici n-am cum, cred ca e cam obositor sa fii “la curent”. Dar am plecat de la ideea ca e multa flescaire in aer, prea mult rahat chipurile indie, si am vrut sa-mi verific ipoteza ca asistam la un fel de renastere a rockului-progresiv si conceptual, in dauna chestiilor directe si crude. Cîteva trupe foarte laudate anul asta sint pe calapodul asta neo-electro- inteligent-emotional (Grizzly Bear, Animal Collective /The Antlers). Nu mai trebuie sa spun ca le detest pe toate 3, dimpreuna cu radiohead, care le si intrece. Si tot ascultind una si alta; si indignîndu-ma (urasc si neo-folkul neo-castratilor, si electropopul chichi -vocea de gagica eterica pe melodioare pop rock cu sintetizatoare - foarte la moda zilele astea), am descoperit într-un tîrziu, yeah, Ororile. The Horrors sint din Londra si sint la al doilea album. Primary Colors, scos anul asta, a fost ales albumul anului de New Musical Express. Am vrut sa stiu de ce, mi-am luat un sac in spate si m-am pus pe descarcat. Am ascultat albumul de vreo patru ori, si mi s-a parut misto. Pe alocuri seamana cu Joy Division – chestie care nu e intotdeauna buna in ultima vreme, dar nu in cazul lor; pe alocuri vocalistul seamana mult cu Mark Burgess de la Chameleons; cel mai adesea chitarile sint distorsionate amenintator ca pe primul album My Bloody Valentine; e un cintec, “New Ice Age”, cu chitari de Sonic Youth  timpuriu, si unde vocalul incepe cu o izbucnire isterica gen Johnny Rotten (“tick tick tick tick: death”). In fine, sa lasam muzica sa vorbeasca  ascultati mai jos:

In alt cîntec, Who Can Say, avem un scurt recitativ la mijloc, american style:

Pîna aici Primary Colors e un album coerent, întunecat, care mi-a adus aminte de” Turn on the bright lights”, poate mai putin prietenos decît hitul celor de la Interpol. Dar ultimul cîntec ”Sea Within a Sea” este un pas mare înainte, o piesa complexa, cu suspans, motoarele duduie ca in Krautrock (Neu!-Hallogallo), fiti atenti la sintetizatoarele de pe la mijloc. Pe certificatul de calitate “Chronice und Akute”  scrie: ”Misto, chiar foarte misto!”. Muzica nu moare, cam asta-i morala…  

Sentimentul coreean al fiinţei

După ce în 1989 a eşuat în încercarea de a deveni o nouă Coree de Nord, deşi nu era foarte departe de acest frumos ideal, România se pregăteşte să urmeze modelul sud-coreean. Modelul sud-coreean arată cam aşa: douăzeci de ani de prosperitate economică şi de creiere spălate, asta cred că ne/vă aşteaptă. Cînd o să ieşiţi din visul ăsta o să aveţi toţi cîte două maşini, şi nu o să ştiţi cum vă cheamă.

Ceea e ok pentru mine, care oricum sînt foarte scîrbit, şi deşi mă pregăteam să votez de vreo 3-4 ori, am fost atît de dezamăgit de ce se întîmplă încît, acum, aproape paralizat de dezgust, mă voi tîrî pînă la cea mai apropiată secţie şi voi vota, îh, cu mare silă, o singură dată.

Iată cum o sa votez  : la preşedinţie pentru Patriciu, un om fin şi inteligent, iar la Guvern pentru Vîntu, singura opţiune corectă în acest moment.

De ascultat

                                   Tindersticks – Black Smoke

Am ascultat cîntecul asta de cîteva zeci de ori, si tot nu ma satur. Am fost entuziasmat de Tindersticks, era unul din grupurile mele preferate pîna cînd au ajuns sa se infunde in tunelul baladelor greoaie, din care n-au mai iesit. Ok, dup-aia s-au despartit, iar dl Stuart Staples a continuat sa faca pe cont propriu, dar mai prost, aceleasi lucruri. Apoi s-au reunit, anul trecut, si au scos The Hungry Saw care repeta plictisitor genul baladei deznadajduite, lansat odata cu Tindersticks II, si consumat pîna la ultima scînteie pe Curtains.  Inainte sa se dilueze  - pe primul album -se vedea ca se trag din Velvet Underground, aveau ritm, si in acelasi timp erau originali. Ascultati de pilda Marbles sau Patchwork. In cea mai buna ipostaza a lor, cei de la Tindersticks sînt poeti, creeaza o atmosfera, spun povesti; in cea mai proasta sînt lîncezi, arty-farty, fac o muzica ambientala pentru yuppies (yay-yay-yay). 

Cîntecul asta de pe viitorul album arata ca lucrurile s-au schimbat (vorba lui Frank Zappa: well, maybe). Suna mai degraba a Rolling Stones decît a Velvet Undergound. Si are o asprime autentica, nu-s umflati cu botox, ca trupele care au fost aspre odata si peste 20 de ani, si multe vile, masini si femei, hotarasc sa se faca iar suparati. Tindersticks nu-s suparati, dar au iar vîna. Oricum sînt foarte curios sa ascult noul album; Falling Down a Mountain a fost înregistrat în parte chiar în orasul din care scriu, si o sa iasa in ianuarie 2010.

Amprenta de carbon, noua Cale spre fascism

Avînd această certitudine, vrem să o facem publică.
N-o să ne diluăm într-un discurs, n-o să comentăm studiile despre amprenta de carbon a unui cîine, mobil, bebeluş, etc… aberaţii semidocte pe acest subiect se revarsă pe pagini întregi de hîrtie reciclată, vin pe calea undelor şi ies în panglici pe gura omenirii eco. 

Măsurarea amprentei de carbon, şi culpabilizarea apocaliptică asociată, are toate ingredientele fascismului. Lipseşte doar unul – o situaţie de criză care să-i dea cep oficial, spre binele umanităţii.

Planeta e suprapopulată. Consumi prea mult, nu meriţi să trăieşti.

Noapte bună.

                   Luis Bunuel – Fantoma libertatii, 1974