După ce în 1989 a eşuat în încercarea de a deveni o nouă Coree de Nord, deşi nu era foarte departe de acest frumos ideal, România se pregăteşte să urmeze modelul sud-coreean. Modelul sud-coreean arată cam aşa: douăzeci de ani de prosperitate economică şi de creiere spălate, asta cred că ne/vă aşteaptă. Cînd o să ieşiţi din visul ăsta o să aveţi toţi cîte două maşini, şi nu o să ştiţi cum vă cheamă.
Ceea e ok pentru mine, care oricum sînt foarte scîrbit, şi deşi mă pregăteam să votez de vreo 3-4 ori, am fost atît de dezamăgit de ce se întîmplă încît, acum, aproape paralizat de dezgust, mă voi tîrî pînă la cea mai apropiată secţie şi voi vota, îh, cu mare silă, o singură dată.
Iată cum o sa votez : la preşedinţie pentru Patriciu, un om fin şi inteligent, iar la Guvern pentru Vîntu, singura opţiune corectă în acest moment.
Am ascultat cîntecul asta de cîteva zeci de ori, si tot nu ma satur. Am fost entuziasmat de Tindersticks, era unul din grupurile mele preferate pîna cînd au ajuns sa se infunde in tunelul baladelor greoaie, din care n-au mai iesit. Ok, dup-aia s-au despartit, iar dl Stuart Staples a continuat sa faca pe cont propriu, dar mai prost, aceleasi lucruri. Apoi s-au reunit, anul trecut, si au scos The Hungry Saw care repeta plictisitor genul baladei deznadajduite, lansat odata cu Tindersticks II, si consumat pîna la ultima scînteie pe Curtains. Inainte sa se dilueze - pe primul album -se vedea ca se trag din Velvet Underground, aveau ritm, si in acelasi timp erau originali. Ascultati de pilda Marbles sau Patchwork. In cea mai buna ipostaza a lor, cei de la Tindersticks sînt poeti, creeaza o atmosfera, spun povesti; in cea mai proasta sînt lîncezi, arty-farty, fac o muzica ambientala pentru yuppies (yay-yay-yay).
Cîntecul asta de pe viitorul album arata ca lucrurile s-au schimbat (vorba lui Frank Zappa: well, maybe). Suna mai degraba a Rolling Stones decît a Velvet Undergound. Si are o asprime autentica, nu-s umflati cu botox, ca trupele care au fost aspre odata si peste 20 de ani, si multe vile, masini si femei, hotarasc sa se faca iar suparati. Tindersticks nu-s suparati, dar au iar vîna. Oricum sînt foarte curios sa ascult noul album; Falling Down a Mountain a fost înregistrat în parte chiar în orasul din care scriu, si o sa iasa in ianuarie 2010.
Avînd această certitudine, vrem să o facem publică.
N-o să ne diluăm într-un discurs, n-o să comentăm studiile despre amprenta de carbon a unui cîine, mobil, bebeluş, etc… aberaţii semidocte pe acest subiect se revarsă pe pagini întregi de hîrtie reciclată, vin pe calea undelor şi ies în panglici pe gura omenirii eco.
Măsurarea amprentei de carbon, şi culpabilizarea apocaliptică asociată, are toate ingredientele fascismului. Lipseşte doar unul – o situaţie de criză care să-i dea cep oficial, spre binele umanităţii.
Planeta e suprapopulată. Consumi prea mult, nu meriţi să trăieşti.
Sîmbătă la GB m-am aşezat la coadă în spatele unei bătrîne prost-îmbrăcate, care se mişca foarte încet şi părea cam lovită cu leuca. Poate era doar bătrînă şi bolnavă, în orice caz, după cum arăta, cred că era singură. Pe banda rulantă avea o barchetă cu carne şi deasupra şase figurine roz dubioase, arătau ca nişte păpuşele voodoo din ceară pentru asasinarea duşmanilor, dar de-alea ieftine, fabricate industrial în China. M-am aplecat să văd despre ce e vorba, şi am citit pe etichetă: “L’enfant-Jésus en sucre fondant”. Primul meu gînd a fost că le cumpără ca să le dea cadou nepoţilor – un cadou ridicol de bunică defazată. Pe urmă m-am răzgîndit –n-avea nici copii, nici nepoţi – am văzut-o singură la masă, în bucătăria ei molfăindu-le în amintirea zilelor din copilărie cînd le primea cadou de la părinţi sau bunici. Primea dulciurile astea duminică, după ce se întorceau de la slujbă. Lîngă ea, am mai văzut un şoricar bătrîn, o faţă de masă din dantelă –pătată ici şi colo, şi chiuveta plină cu vase murdare. Fereastra de la bucătărie dădea spre o curte interioară. Afară, cerul era cenusiu, ca si acum; oricum mie-mi place vremea asta.
Dragii mei, vreau să ştiţi că Obama e un om cu inima bună care încearcă să facă totul ca noi să fim fericiţi. Din păcate, nu e uşor să faci bine în ziua de azi. In anturajul său anume s-au adunat nişte oameni cîinoşi care spun că îl iubesc pe Obama, dar în realitate încearcă doar să se folosească de el – îl duc cu preşul, îl mint şi-i fac zile fripte. Noaptea, bietul preşedinte mai că nu plînge. Mîine, zice, o să le arăt eu lor. A doua zi, preşedintele se trezeşte cu zîmbetul pe buze. Duşmanii săi mor de ciudă cînd îl văd aşa bine-dispus. Obama ia cuvîntul: Oameni, iubiţi-vă oameni, nu mai cobiţi, nu mai murdăriţi planeta şi nu mai aruncaţi cu bombe în nevinovaţi! Haideti, e atît de simplu: întindeţi mîna către aproapele vostru şi chemaţi-l la dans. Duşmanii-s pe jos loviţi de apoplexie. Obama si nevasta-sa încep să danseze cu scheme* în Biroul Oval.
* pentru documentare: ca mai jos
Care este secretul lui Obama? Noaptea, in vis, lui Obama i s-a aratat Shuggie Otis, si Shuggie Otis i-a spus… faceti clic, ca sa vedeti ce i-a spus Shuggie Otis lui Obama.
I was gone ten days. Merle’s parents were vague, kind, patient people, living in an old frame house in a quietly shady street. They cried when I told them as much of the story as I thought they should know. They said they were glad to have her back and they would take good care of her and they blamed themselves a lot, and I let them do it.
When I left, Merle was wearing a bungalow apron and rolling pie-crust. She came to the door wiping her hands on the apron and kissed me on the mouth and began to cry and ran back into the house, leaving the doorway empty until her mother came into the space with a broad homely smile on her face to watch me drive away.
I had a funny feeling as I saw the house disappear, as though I had written a poem and it was very good and I had lost it and would never remember it again.
“Fritz Darges, ultimul aghiotant SS al lui Adolf Hitler, a decedat saptamana trecuta la varsta de 96 de ani si a lasat instructiuni ca manuscrisele sale, in care povesteste timpul petrecut alaturi de Fuhrer, sa fie publicate dupa moartea sa.
Darges se pregatea sa devina functionar in comertul exterior cand a aderat la SS, in aprilie 1933. Zelul pe care l-a aratat pentru partidul lui Hitler l-a scos in evidenta rapid si in 1936 devine aghiotant sef al lui Martin Bormann.
Prima intalnire cu Fuhrerul a avut loc in 1934. In 1940 a fost promovat in stafful acestuia. “Ca aghiotant al lui Hitler, eram responsabil pentru programul zilnic al Fuhrerului. Era necesar sa fiu prezent oricand avea nevoie de mine, la orice conferinta, la sedintele de razboi”, a declarat el, intr-un interviu acordat cu putin timp inainte de moartea sa.
“Am avut senzatia ca sora Evei Braun era interesata de mine, dar nu era potrivit sa devin cumnatul Fuhrerului”, povestea el, reamintindu-si anii petrecuti langa Hitler.
Se pare insa ca Darges a apreciat gresit “caldura” pe care i-o atribuia lui Hitler: in timpul unei conferinte la Rastenburg, in 18 iulie 1944, cu doua zile inainte de atentatul cu bomba care era sa-l ucida pe Hitler, o musca a patruns in sala si l-a iritat pe Hitler, care i-a cerut aghiotantului “sa inlature neplacerea”. Darges a sugerat, in gluma, ca, intrucat este vorba despre “un daunator inaripat”, de aceast lucru ar trebui sa se ocupe aghiotantul Luftwaffe, Nicolaus von Below. Cuprins de furie, Hitler l-a concediat pe Darges pe loc: “Pleci pe frontul de est!”, a tipat Fuhrerul la aghiotant, lucru care s-a si intamplat.
In ciuda despartirii dramatice de Hitler, fostul aghiotant nu avea nici la finalul vietii sale reprosuri la adresa fuhrerului. “Cu totii am visat la un imperiu german maret. De asta l-am servit si as face-o din nou, acum”, spune omul care, dupa razboi, s-a ocupat de vanzarea de masini. ” (de pe Hotnews, 30 oct 2009)
Unde mi-ar fi dat mie prin cap că odată ajunsă într-o monarhie, ţară civilizată, voi fi nevoită să scot limba în faţa portretului regal şi să-l umplu de salivă…. Iată cum s-a întîmplat:
Azi m-am dus la Poştă să trimit un plic cu o felicitare. Plicul are un format atipic – e pătrat – e şi roşu, şi pe deasupra pleacă în România. Destul cît să-i trezească cheful de vorbă doamnei simpatice de la ghişeu:
”Ahaaa, ia să vedem ce-avem aici? începe ea cu un aer poznaş – Un plic pătrat care iese din formatul standard, iar la noi, guvernul nu apreciază ce iese din norme, aşa că o să vă coste mai scump”.
Foarte încîntată, cotrobăie pe birou şi-mi întinde vreo trei timbre albăstrui:
“Le lipiti frumos, ca şi dumnealui (îmi arată spre un domn care lipea sîrguincios timbre) şi-mi daţi plicul înapoi, da?”
Zis si facut !
Iau două din cele trei timbre – fiindcă se ţineau împreună, dau cu limba pe spate din belşug, şi tranc, le aplic pe plicul roşu. Frec cu palma, şi abia acum mă uit la desen. Pe timbre – portretul regelui Belgiei (îmi amintesc că l-am văzut la un concert în public), o figură cumsecade. Mă uit mai bine, în colţul gurii un zîmbet reţinut, dar jovial. Măi sa fie, îmi vine să-i spun doamnei de la ghişeu, da’ e chiar regele!
Nu zic însă nimic, iau al treilea timbru, scot limba, îl umezesc bine şi îl aplic lîngă celelalte. Regele continuă să zîmbească complice, iar pe mine mă apucă o veselie de zile mari în timp ce ies în stradă, în ploaie, cu un gust familiar de lipici pe vîrful limbii.
N-am mai scris pe-aici, pentru că deocamdată m-am săturat de blabla, iar dacă aş posta pe blog, ceea ce n-o să fac, aş băga nişte poze cu femei sau cu peisaje naturale, de exemplu, Valea Ialomicioarei, unde n-am fost niciodată, si tocmai din acest motiv, vă recomand foarte călduros să mergeţi, e un loc deosebit.
Azi-dimineaţă, în oraşul în care am fost exilat – printre oameni mult mai civilizaţi ca mine – zburau frunzele din plopi, iar acum în virtutea inerţiei, plouă. Aceste lucruri mi-au prilejuit următoarele reflecţii: unu, frunzele pică altfel din plopi, poate pentru că-s înalţi şi frunzele-s mici, şi doi, mi-am adus aminte că într-a doua am plantat un plop împreună cu tot detaşamentul, în curtea şcolii 29 din Ploieşti. Habar n-am dacă mai există, era al patrulea plop de la intrarea în curtea şcolii. A crescut foarte repede, şi atît de înalt, că trecînd pe lîngă el mai tîrziu, mă simţeam jignit. Trei: plouă urît, de parcă începe iarna şi două sute de ani vom sta cu şubele pe noi prin peşteri prost luminate, schimbînd doar idei răguşite despre jumările bine sau nu prea bine prăjite. Să nu dai afară un cîine pe vremea asta, să nu-l pui să joace fotbal pe terenuri desfundate în Divizia C, să nu-l trimiţi la serviciu, să-l ţii doar acasă cu ceaiuri negre, cu CAN (Moonshake), şi cu Charlie Varrick.
Nu trebuie să crezi că eşti nebun
doar fiindcă îţi place
să vorbeşti singur.
William Carlos Williams,
de exemplu, stătea la fereastră,
şi ofta: toţi mizerabilii ăştia de-afară,
dar nimeni nu putea să-l audă
Mizerabilii, mizerabilii –
asta te calmează, e atît de minunat
De altfel, oricum soseşte clipa
cînd fiecare se regăseşte singur
cu prezentatorul jurnalului
TV. Singur şi el, cu ochii lui strălucitori
de rîndunică, atunci cînd cad în camera
fără fund, ca nişte pietre
acoperite de muşchi, foarte banale.
Luni dimineaţa, ochi cîrpiţi, cafele, plimbări circulare printre birourile colegilor, t’as passé un bon ouikend? şmd…. Şi aaa, da, zice o colegă, chiar a fost ceva simpatic uichendul ăsta, sa-ţi zic : am fost la Paris la maică-mea şi pe tren, la întoarcere, fie-mea, Salomée ( 4 ani) era obosită şi făcea pe dificila ( nu vroia să-şi lege şireturile şi alte orori) şi o tînară din tren zice – uite, dă-i cartea asta – tînăra era era româncă şi avea Cartea cu Apolodor tradusă in franceză. Urmarea? Salomée a facut bîldîbîc în carte şi a devenit o fetiţă adorabilă. Mama ei a decis să cumpere cartea.
Nu ştiu ce făceaţi voi sîmbătă asta la cinci dimineaţa, dar eu cîntam în The Fall. Cum dl Mark E. Smith avea nevoie urgentă de un toboşar, m-a invitat să-i dau o mînă de ajutor. N-a contat deloc că habar n-aveam să bat. –O să înveţi, a răspuns scurt obiectiilor mele, şi mi-a întins o tamburină de pionier ca să mă pun imediat pe repetat. Am pocnit tamburina cu putere, întîi cu mîinile, dar suna prea surd, apoi cineva mi-a adus nişte beţe, şi parcă se auzea mai bine. Pocneam de două ori cu băţul stîng şi o dată cu băţul drept, simultan, pentru că sîmbătă dimineaţă asta era ideea mea de ritm complex şi sincopat.
Deşi părea îngrijorat, dl MES s-a purtat frumos cu mine. Mi-a spus că pînă nu învăţ să cînt, nu o să sunăm fantastic, dar trebuie să ne străduim să iasă cît mai bine.
Ïn deschidere au aparut pe scenă Kaiser Chiefs. Ïi urmaream de undeva din spatele sălii în timp ce cîntau “I predict a riot“. Aveau jocuri de lumini spectaculoase şi chiar un baterist mai bun ca mine, dar mă uitam chiorîş la ei, pentru că e o formaţie pe care, noi, membrii The Fall, o dispreţuim din tot sufletul. Din timp în timp, în aşteptarea momentului cînd voi urca pe scenă, pocneam emoţionat tamburina, de două ori cu băţul stîng şi o dată cu băţul drept.
